Noi doi, un pisic și...
un bebe mic. Care se va naște peste câteva luni. Am trecut cu bine de primul trimestru, iar analizele sunt în grafic. O doamnă îmi spunea ieri că am curaj să aduc pe lume un copil în zilele noastre... Nu cred că e vorba de curaj, cât de dorință, sentimentul de gol acut, disperarea de a avea un bebe al nostru. E ceasul biologic care atât a bătut încât aproape s-a stricat. Încă sunt uimită. Încă sunt speriată. Griji permanente: dacă nu-i mai bate inimioara? dacă se întâmplă ceva rău? e normal să crească burtica așa de încet? parcă e mai mică azi decât ieri. de ce n-am iar niciun simptom? m-am stresat prea mult săptămâna asta, oare l-a afectat? azi iar nu mă simt însărcinată... Nu mă simt mai bună, n-am descoperit adevărul universal, fluturii nu-s mai colorați, în afara apartamentului cu vise mov împlinite e aceeași lume rea, în care o să-mi cresc copilul cu teamă, însă nicicând n-am avut o vară mai luminoasă. Revăd mereu imaginile de la ecografii cu bebele zglobiu care ne salută ducâ...
